Istoria oraşului Oradea – o afacere de „familie”

600.000.000 lei pentru 500 de exemplare!

Nu mi-am propus să rescriu scenariul filmului Naşul, însă, dacă putem vorbi de Unchiu la Oradea, avem în mod sigur şi un Naş! Iată deci cum putem fundamenta cei doi centri de putere orădeni ai ultimilor 18 ani: Universitatea şi Primăria. Deşi atât de evidente, aceste două coordonate nu le veţi găsi în recent republicata Istorie a oraşului Oradea, aşa cum nu veţi găsi multe altele. Publicarea iniţială a acestei lucrări, cu puţin înainte ca primarul Petru Filip să piardă Primăria în 1996, a reprezentat un episod prin care respectivul încerca să ia iniţiativa, călcând în picioare Universitatea. Pierderea alegerilor l-a dus însă pe Filip în postura de umil salariat al Universităţii, de unde a ieşit mult mai „şcolit” la alegerile din 2000...

Reeditare cu rectificări...

Dacă prima ediţie a dus la un scandal „istoric” şi a pătat imaginea primarului, care a pus la cale toată tărăşenia, dând o sumă apreciabilă din banii oraşului pentru lucrarea în cauză, la cea de-a doua ediţie s-a făcut mare caz, de către noul editor, cum că lucrarea e „revăzută şi adăugită”. Nimeni nu a remarcat că lansarea noii ediţii a fost făcută tocmai la declanşarea campaniei electorale, de către un veteran al PD, prieten al fostului primar Petru Filip, consilier al PD Bihor în Consiliul municipiului Oradea în perioada când s-a pus la cale reeditarea... Este vorba de Mircea Bradu, pe care acum, în această nouă ediţie, puteţi avea surpriza să-l descoperiţi la pagina 395, pe planşa intitulată „Primari ai oraşului Oradea”, cu o poză de anul acesta! Trebuie să băgăm de seamă deci ce mare om a fost Mircea Bradu în decembrie 1989, când vreme de câteva ore s-a ales cu un titlu măreţ, bun la CV dacă eşti candidat pentru Camera Deputaţilor în 2008... Să trecem cu vederea că între cei doi pedişti de azi, Mircea Bradu şi Octavian Bot, pe planşa respectivă nu avem alte nume, deşi au fost destule. Observăm doar că de pe ea lipseşte fosta „speranţă” pedistă Mihai Groza, primar al Oradiei pe vremea când sosea vestitul tramvai Siemens, pe care-l puteţi însă admira color pe planşa XXXI... Mă rog, dl Groza este candidat PD-L pentru Senat, dl Bradu simţindu-i se pare răsuflarea în ceafă. Poza lui Ilie Bolojan, noul primar, a rămas se pare pentru ediţia a treia! Oricum, la fel ca şi la prima ediţie, să nu căutaţi cumva printre autori nume prestigioase de istorici orădeni, ca Sever Dumitraşcu, Barbu Ştefănescu, Mihai Drecin, Florian Dudaş, Constantin Mălinaş sau Viorel Faur. Niciunul dintre aceştia nu a fost atât de bun prieten cu Petru Filip cum era regretatul Liviu Borcea...

O mare pedistă pentru o lucrare „filipică”

Lansarea noii ediţii s-a făcut în Sala Mare a Primăriei (luni, 27 octombrie, 2008), pentru care nu s-a plătit nimic de această dată. Situaţia a fost speculată de Mircea Bradu, declarându-ne că acesta este un semn al susţinerii acordate de primarul Ilie Bolojan, impresionat se pare de însemnătatea lucrării... Sala nu s-a umplut ca altădată, însă cei care s-au prezentat – pe lângă toată mass media locală – au fost principalii oameni ai PD-L Bihor, în frunte cu nimeni altul decât europarlamentarul Petru Filip. Acesta, fugind probabil de „fierbintele” scandal sexual de la Bruxelles, a ajuns să dea la greu autografe pe noua ediţie, mai ceva decât înşişi autorii. I-am văzut şi pe „apoliticul” subprefect Traian Abrudan, Mircea Matei, Mircea Gelu Budău, Mişu-Jan Manolescu, Traian Ştef, Aurel Chiriac, Florian Pantea (!) etc. Dacă nu erau prezenţi şi câţiva amatori de eveniment cultural în sine, se putea crede că ai intrat la o şedinţă de partid... Oricum, la PD-L putem vorbi de o mare familie, cu un tătuc dominant ce a ştiut să-i mulţumească pe toţi (să nu mai vorbim de Mircea Matei şi al său apartament luat de la Primărie contra a doar 11.000 de euro, în Palatul Apollo!).

Mare parte dintre autori erau prezenţi şi au fost invitaţi să ia cuvântul. Ce ne-a atras atenţia a fost lăudăroşenia editorului, dar şi cea a controversatului istoric Gheorghe Gorun (poate vom obţine odată dosarul său de Securitate...). Ascultându-l pe acesta vorbind despre cum dădeau americanii Istoria oraşului Oradea ca exemplu de cum trebuie făcută o istorie de oraş, am realizat ce săracă trebuie să fie acea naţiune de peste 300 de milioane de oameni, că n-are un singur om ca Gorun (şi va fi condusă acum şi de un negru)... Ne-a mai atras atenţia şi afirmaţiile că această istorie este singura realizată, unica şi neasemuita, iar ceilalţi ar face bine să-şi ţină gura, că aveau tot timpul să facă o alta, dar n-au fost în stare! Semnificativ este faptul că, deşi prezent în biroul său până la încheierea evenimentului, primarul Bolojan n-a venit să „ia lumină”, evitând orice implicare.

Banii aduc orice istorie...

Ca să ştie ceilalţi de ce nu pot face altă istorie, le spunem că le lipsesc cei 600.000.000 de lei vechi, cât a reuşit să-i pună la dispoziţie Filip lui Bradu, via Consilul local şi Primărie. S-a lucrat atent şi din timp. Astfel, prima tranşă de bani pentru „proiectul Istoria oraşului Oradea” acordată Asociaţiei culturale „Ioan Bradu”, datează din anul 2006 şi se ridică la suma de 150 de milioane de lei vechi. Următoarea este din 2007, ultimul an de primar al lui Filip, şi se ridică la frumoasa sumă de 450 de milioane! Pentru atâta bănet asociaţia lui Mircea Bradu a adus factură justificativă tocmai de la s.c. Metropolis din Oradea, firmă câştigătoare a numeroase licitaţii de tipar, la care se prezintă de obicei cu cel mai mic preţ...

Ca să-l cităm pe cărturarul şi editorul Constantin Mălinaş, din 600 de milioane se puteau face trei cărţi de genul Istoria oraşului Oradea, nu una. Nu are rost să contestăm asta, mai ales că Mircea Bradu a scos o grămadă de alte cărţi, majoritatea publicaţilor aducând şi bani de-acasă pentru cheltuielile de editare... Până la sfârşitul acestei luni, Mircea Bradu are în plan o sumedenie de lansări (cel puţin 5, după câte ne-a informat), ce vor contribui din plin la plusul de imagine al candidatului Bradu, care se vrea în Senat. Două dintre aceste cărţi sunt semnate de Florin Budea (tipărită deja de două luni!) şi Alina Gâdoiu, iar cireaşa de pe tort ar trebui să fie volumul lui Emerich Jenei! Este clar că respectivii, dacă au plătit cu bani prima dată, mai plătesc şi a doua oară, ca simpli pioni în campania electorală a lui Bradu. Tot clar este şi că Bradu e topit după Sala Mare a Primăriei, considerând nu numai că „sună bine”, ci şi că „e un foarte bun vad”...

Revenind la Istoria oraşului Oradea, vă putem spune că s-au tipărit numai 500 de exemplare, cel puţin aşa ne informează editorul. Cartea este tipărită alb-negru, pe hârtie velină, color fiind doar cele 32 de pagini de la final, conţinând fotografii de toată jena, realizate de un fost salariat de-a lui Bradu, Vasile Gheorghe. Cartea a fost pusă totuşi în vânzare cu un milion de lei vechi, după ce la lansare a fost doar 500.000. Dacă observăm bine, la preţul de un milion se putea ajunge prin înglobarea a 9% TVA şi 35% adaosul vânzătorului. Cu alte cuvinte, volumele vândute la jumătate de preţ pot fi suspectate de evaziune fiscală. Ca să nu mai vorbim că o carte tipărită din atâţia bani publici n-ar avea voie să mai fie vândută, ci împărţită gratuit!

Întrebat de ce a avut nevoie de atâţia bani pentru această lucrare, deja construită, Mircea Bradu a încercat să ne inducă în eroare cu „drepturile de autor”. Lămurindu-l că ştim că s-au dat, în general, sume „onorifice” de doar 500.000 – 1.500.000 lei vechi (exceptând cazul istoricului Gabriel Moisa, proaspăt intrat în colectiv), Bradu aruncă întreaga responsabilitate pe răposatul Liviu Borcea, care ar fi gestionat acest aspect. Presupunem însă că drepturile de autor pentru a doua ediţie nu s-au împărţit prin s.c. Metropolis, care a dat factură pentru altceva... Dacă Mircea Bradu lucrează cu Metropolis din plin, tipărind şi alte cărţi, nu ni se pare normal ca banii oraşului să ajungă în buzunare private, fără ca nimeni să verifice adevăratele cheltuieli! Oricum, e clar că investiţia girată de Petru Filip pentru Mircea Bradu avea o bătaie mult mai lungă decât simpla reeditare a Istoriei oraşului Oradea. E evident că se pregătea încă de atunci campania electorală de acum! După câteva zile de la lansarea de la Primărie am găsit în cutia poştală un calendar color cu Mircea Bradu, pe 2009, pe care îşi ura singur „La mulţi ani”, pentru 12 ani de Radio Transilvania. După încă vreo două zile am primit un plic, cu informaţii mai consistente despre alegeri şi care este circumscripţia lui Bradu...

Un model pentru americani...

Oricum am lua-o, Istoria oraşului Oradea îţi lasă impresia unei lucrări făcute în pripă. Dacă, la prima ediţie, să zicem că cei care au pus mâna pe contract erau timoraţi de gândul că l-ar putea pierde, că lucrarea, care trebuia să constituie „tramvaiul Siemens“ al campaniei electorale din 1996 a „primarului luminat“ Petru Filip, putea fi întâziată, la a doua ediţie nu se mai poate accepta nicio scuză!

În ceea ce priveşte conţinutul, principala problemă, greu de trecut de către cititor, este că există 14 autori diferiţi, cu tot atâtea condeie, moduri de abordare şi cunoaşteri ale limbii române... Lipsa unui corector calificat, a făcut posibile tot felul de greşeli ortografice sau gramaticale. Virgula înainte de „etc.“ este ceva comun (et caetera = şi celelalte), iar apăsarea câte unui „enter“ în mijlocul rândului este mai mult decât vizibilă. După câte am aflat, alcoolul a fost cel mai mare inamic al gestionării materialului în pagină... În chiar cuvântul înainte al „omului de cultură“ Mircea Bradu, observăm că nu e prea clară treaba cu „î“ şi „â“. Catastrofal însă este acordul „aceeaşi autori“ în loc de „aceiaşi autori“. „Aceeaşi“ este doar pentru feminin (aceeaşi autoare) dle Bradu!

Apoi, de la seducătorul stil al regretatului Liviu Borcea, ajungi pe pagini întregi cu dări de seamă, eventual inutile tabele şi nicio fotocopie după documente originale. În plus, între autori nici nu a existat o firească minimă colaborare. Aşa se explică cum, sub o gravură (p.243), întâlnim explicaţia „Hotel Széchényi pe la 1875“, în timp ce Péter I. Zoltan (autor şi el) ne spune în excelentele sale cărţi că respectiva construcţie a fost făcută în 1887! După cum mi-a mărturisit acest coleg - jurnalist la Bihari Napló şi un pasionat colecţionar de vederi vechi cu Oradea - nimeni nu i-a solicitat cooperarea pentru restul lucrării... La pagina 219, istoria se repetă cu o gravură înfăţişând „Piaţa mare la mijlocul secolului al XIX-lea“, în timp ce în imagine se pot zări clar clădiri edificate după această perioadă, cum este Sinagoga neologă (1878) de pildă...

Revenind la prima ediţie, cei doi capi bătrâni, Liviu Borcea şi Gheorghe Gorun şi-au întocmit la repezeală o echipă de subordonaţi tineri şi mai puţin cunoscuţi (deci fără pretenţii), fiecăruia repartizându-i-se câte ceva, fiind plătiţi cu bani mărunţi. A existat şi cineva „cu pretenţii” în această poveste, dar el a fost rapid înlăturat. Este vorba de Constantin Mălinaş, căruia Liviu Borcea i-a cerut să scrie despre cartea românească veche la Oradea. Omul s-a conformat, terminându-şi lucrarea în termenul cerut. Când s-o predea însă, Gheorghe Gorun l-a refuzat, pe motiv că s-a regândit structura lucrării... Mălinaş crede că la mijloc a stat doar avariţia celor doi, hotărâţi să-şi ia partea leului. Oricum, lucrarea, meticulos făcută, şi-a tipărit-o separat, cu titlul „Tipografi, tipografii şi edituri în Bihor 1565-1948”, despre care Mircea Bradu recunoştea că nu are cunoştinţă... Culmea neruşinării, munca lui Constantin Mălinaş, constând în volumul amintit şi o seamă de alte cercetări publicate de el după prima ediţie, au fost înglobate fără jenă în cea de-a doua ediţie! Acesta este un veritabil furt intelectual, autorul informaţiilor nefiind citat măcar la notele de subsol (decât într-un singur loc, alături de altcineva...). Semnificativ este că paginile respective din Istoria oraşului Oradea nu au autor! Dacă celelalte pagini sunt cu atenţie contabilizate care ce-a scris, de la pagina 253 la pagina 332 nu există autor! Până când hoţul nu va fi identificat de către colectivul de autori ai lucrării, nu ne rămâne decât să-i considerăm vinovaţi în bloc, pe principiul tăcerii complice.

O cercetare aprofundată...

Mersul direct la documente (reanalizarea şi fotocopierea originalelor!) a fost înlocuit cu referinţe „ştiinţifice” din lucrările altora sau din ziare. Semnificativă este tratarea extrem de superficială a „tradiţiei” maghiare că oraşul l-ar avea ca părinte pe Sfântul Ladislau, rege al Ungariei între 1077-1095 şi tată al Sfintei Irina, împărăteasă de Constantinopol! Glorioasă tradiţie creştină! Ladislau rămâne în istorie ca suveran luminat, ce a desăvârşit încreştinarea Ungariei. Închipuiţi-vă însă că nimeni dintre cei 14 n-a dat prin arhivele sau bibliotecile din Budapesta ca să verifice vechile documente referitoare la acest mare rege al Ungariei şi legarea sa de Oradea, unde a fost înmormântat! Era suficientă o referire scrisă pe undeva, oficial, că respectivul chiar a lăsat ca dorinţă testamentară să fie îngropat taman aici. Ilustrative puteau fi şi documentele de la Vatican în legătură cu respectivul, nu de alta dar a avut, în mod sigur, un „dosar” prin care s-a stabilit sanctificarea lui. Şi, cum îi vedeţi pe poporenii noştri ortodocşi, astăzi, că se calcă în picioare, într-o îmbulzeală de Mecca, numai să atingă sfintele moaşte ale cine ştie cărui sfânt, aşa se întâmpla şi acum 800 de ani cu pelerinajul din toată lumea catolică la mormântul regelui sanctificat! Acesta trebuie sa fi fost motorul urbanizării Oradiei şi a fundamentării lui pe harta Europei. Oricum am lua-o, episodul respectiv este o filă capitală în istoria oraşului, care necesită o abordare corectă şi constructivă. Cu o remarcabilă „inocenţă”. Mircea Bradu se referă în al său „cuvânt înainte” la „istoricii aserviţi vremurilor apropiate” şi la „ezitările de atunci (din 1995 – n.n.) ale autorilor, evidente în anumite pasaje din prima ediţie”. Să zicem că n-am lua în discuţie trecutul său de nomenclaturist comunist şi chiar l-am crede. Cert este că rezultatul este unul încă departe de spiritul european al mileniului III şi încă bine ancorat în naţional-comunismul ce a marcat viaţa şi „opera” coordonatorilor şi editorului. Prin urmare, se bate darabana pe continuitatea de populaţie, semn al marii noastre spaime faţă de unguri, veşnici totuşi în structurile puterii de după 1989... Da, au existat de mii de ani pe aici colibe şi cătune, însă n-ar trebui să ne mai deranjeze amorul propriu că un rege al Ungariei este cel care a provocat ridicarea unei aşezări rurale la nivel de una urbană. De asemenea, se trece foarte uşor peste secolele de ocupaţie slavă a acestei zone, chiar dacă o treime din fiinţa noastră naţională este slavă. Unul dintre marii noştri istorici spunea că poporul român seamănă cu un arbore: rădăcinile sunt dacice, tulpina romană, iar coroana este slavă... Încă se plăteşte tribut unei istoriografii aservite politicului, nu uneia deschise adevărului.

Autocenzura, cu care i-a vaccinat vechiul regim pe istoricii noştri, îi împiedică pe autorii lucrării prezente să spună lucrurilor pe nume şi pentru perioada modernă şi cea contemporană. Fricţiunile româno-maghiare şi „sclipirile” evreieşti sunt tratate în vechiul stil. Mai grav: pomenirea prezenţei trupelor germane la Oradea, în rândurile premărgătoare deportării evreilor spre lagărele de exterminare, este chiar odioasă. Astfel, se lasă impresia că nemţii sunt cei vinovaţi de deportări la Oradea, or lucrurile stau taman pe dos. Îl citez din memorie pe regretatul evreu orădean Mihelfy Peter: întreaga responsabilitate pentru acele deportări revine ungurilor; niciun neamţ n-a participat la acţiunea respectivă!

Un loc aparte şi o poză ar fi meritat la acest capitol şi orădeanul Nyiszli Miklós, medicul evreu care a lăsat posterităţii acea tulburătoare mărturie, sub formă de carte, „Am fost medic la Aushwitz”, tipărită chiar la Oradea, după război. El a fost şi unul dintre martorii din Procesul de la Nürnberg, intentat conducătorilor nazişti.

Apropo de poze, volumul e plin cu personalităţi româneşti, prost scanate, făcându-şi cu greu loc câte una a părţii „adverse”!

***

Să zicem că pentru perioada 1994-1995, când a fost finalizată Istoria oraşului Oradea, puteam spune, cu indulgenţă, că era un început bun. Din păcate, ediţia de-acum, care are deja nişte „predecesori”, nu mai merită decât calificativul de „trotinetă culturală” (folosit de Mircea Bradu la TTV). Poate că am fi meritat măcar o „motocicletă cu şenile” (TTV...) la banii ăia...

Doru Sicoe

Articol scris de Doru Sicoe